mircea berindei paravanul venetian

MIRCEA BERINDEI
PARAVANUL VENETIAN




MIRCEABERINDEI, membru al Uniunii Scriitorilor, s-a nãscut la Bucuresti, în 1914, unde a si murit, în anul 2000. Absolvent al Facultãtii de Drept (1934) si al celei de Litere si Filozofie (1937) din Bucuresti, a lucrat în cadrul Ministerului Afacerilor Strãine al României din octombrie 1938 pânã în noiembrie 1947, când, în urma masurilor de restructurare dispuse de Ana Pauker, a fost eliminat, împreunã cu imensa majoritate a colegilor sãi de breasla, de pe scena politicã. Din 1951, lucreazã la Institutul de Mecanicã Aplicatã al Academiei R.P.R., apoi la Academia R.P.R., la Institutul de Istorie a Artei al Academiei R.S.R. si, pânã în 1974, la Institutul de Istorie si Teorie Literarã „George Cãlinescu" al Academiei de stiinte Sociale si Politice.
OPERA: Nicomahos. Dialog despre întelepciune si fericire, cu prefatã de Alexandru Philippide, Editura Albatros, Bucuresti, 1970; Marcel Proust (monografie), cu prefatã de Alexandru Philippide, Editura Albatros, Bucuresti, 1971; Fabian. Dialog despre vocatie si desãvârsire, Editura Albatros, 1972; Shakespeare, Aforisme si cugetãri, editie îngrijitã de Mircea Berindei, Editura Albatros, Bucuresti, 1973; Rãnisi balsamuri. Gânduri de-o viatã, Editura Coresi SRL, Bucuresti, 1991. A colaborat la revistele Gorjul, Convorbiri literare, România literarã, Revista de istorie si teorie literarã etc., precum si la emisiunile radiofonice „Atlas cultural", „Portrete si evocãri literare", „Caietele verii".




Cuvânt înainte
Mircea Berindei s-a nãscut la 9/22 ianuarie 1914, într-o casã de pe Calea Mosilor din Bucuresti, ca unic fiu al familiei Berindei: tatãl, loan (1873-1937), ofiter de carierã, participã la primul rãzboi mondial si primeste, pentru merite deosebite, Ordinul militar „Mihai Viteazul" (la 27 decembrie 1916), precum si numeroase alte decoratii si medalii (Medalia pentru Bãrbãtie si Credintã clasa I, Crucea comemorativã a Rãzboiului 1916-1918, Medalia „Victoria" a Marelui Rãzboi pentru Civilizatie 1916-1921, Medalia Ferdinand I cu spade pe panglicã etc.). Mama, Marioara (1883-1977), nãscutã Alexandrescu, a fost presedinta Comitetului Filialei Târgu Mures a Societãtii pentru Ocrotirea Orfanilor din Rãzboi si primeste, la rândul ei, Crucea „Meritul Sanitar" clasa 1.
Tânãrul Berindei studiazã la Liceul „Alexandru Papiu Ila-rian" din Târgu Mures — unde fusese mutat, ca ofiter, tatãl sãu — si obtine, la examenul de bacalaureat din 15 iulie 1931, „nota medie EXCEPtIONAL". Urmeazã apoi cursurile Facultãtii de Drept din Bucuresti. La 3 decembrie 1934, „comisiunea examinatoare constatã cã dl Berindei Mircea a trecut examenul de licentã cu «patru bile albe si una rosie»". Tânãrul Berindei, puternic atras de studiile umaniste, se înscrie, în continuare, la Facultatea de Litere si Filozofie, al cãrei licentiat devine în 1937. Este elevul Marietei Sadova la Conservatorul de Artã Dramaticã din Bucuresti, la, de asemenea, lectii de desen si picturã.
în tot acest timp, studiazã cu asiduitate si învatã, cu scrupu-lozitatea care-1 va caracteriza întreaga viatã, limbi strãine, devenind bun cunoscãtor de francezã (veche si modernã), englezã (veche si modernã), germanã si latinã.
Citeste mereu — cu elanul tânãrului îndrãgostit de cunoastere —, e nelipsit din sãlile de concert si din cele de teatru, edificându-si o culturã umanistã vastã si devenind un rafinat cunoscãtor al filozofiei si literaturii universale, al artelor plastice, un mare meloman. Este, pe deplin, reprezentantul generatiei sale, crescutã si formatã în dinamica istoricã a Unirii din 1918, generatia programelor si a proiectelor febrile ale începuturilor, cu visele si aspiratiile ei specifice.
Debuteazã în 1929, la doar cincisprezece ani, cu poezii ce vãd lumina tiparului în revista Gorjul. Fatã de multi dintre colegii sãi de generatie însã, Mircea Berindei, desi scrie fãrã întrerupere, e parcimonios în privinta publicãrii, cãci nu se grãbeste sa se afirme — mai ales nu cu orice pret. Mare admirator al clasicismului — trãsãturã accentuatã, poate, de dimensiunea uneori peremptoriu livrescã a gândirii sale artistice —, preocuparea sa de cãpetenie este, dintotdeauna si pregnant, cizelarea expresiei, cãutarea esentei, rigoare care, privitã din exterior, poate pãrea cã-1 proiecteazã — ca în Pa-ludes de Gide — într-un fel de impas, în realitate, vocatia sa de scriitor câstigã relief pe mãsura maturizãrii ca artist si ca intelectual, dar într-un joc asumat de refuzuri si continue reevaluãri ale operei pe care o scrie.
La 16 iunie 1937, sustine un examen de admitere la Ministerul Afacerilor Strãine (cu traducerea în limba francezã a unui articol dintr-un ziar românesc si redactarea lucrãrii însemnãtatea zilei de 10 Mai), în urma cãruia devine, cu începere de la l octombrie 1938, functionar diplomatic în cadrul acestui minister (Decizia ministeriala nr. 57995/3 octombrie 1938, semnatã de M. D. Comnen). în continuare, sustine, în iunie 1939, un examen de atasat (Les dispositions des Traites depaix de 1919-1920 relatives ã la Roumanie;
Mijloacele de rezolvare pasnicã a diferendelor internationale', Pozitia României în conflictul cu U.R.S.S.; Les droits de la Roumanie sur la Transylvanie). îndeplineste, timp de aproape zece ani, diferite misiuni în tarã si în strãinãtate. La 20 iulie 1942, este numit la Legatia României de la Helsinki, în locul lui Dinu Cantemir (care contractase, din cauza climei nordice, o boalã gravã de plãmâni, fiind transferat la Lisabona). Rechemat în tara la 15 august 1945, Mircea Be-rindei lucreazã, de la 3 decembrie, la Directia Afacerilor Politice, apoi, de la 11 iulie 1946, la Diviziunea Cabinetului si Cifrului. La 29 martie 1947, Ministerul Afacerilor Externe cerea acordul Consiliului de Ministri pentru ca M. Berin-dei sã fie trimis la Copenhaga. Cererea a fost respinsã, în România bãteau deja vânturi potrivnice. O carierã diplomaticã despre care avem toate motivele sã credem cã ar fi putut fi strãlucitã este, la 15 noiembrie 1947, curmatã brutal: la acea datã, la conducerea ministerului se afla Ana Pauker, care a dispus severe mãsuri de restructurare, întreaga pleiadã a vechii diplomatii românesti fiind, într-o perioadã de câteva luni, practic eliminatã de pe scena politicã. Multi colegi ai lui M. Berindei aflati în strãinãtate au hotãrât, în împrejurãrile date, sã rãmânã dincolo de hotarele tãrii si sã mãnânce pâinea exilului.
Cu începere din acel întunecat noiembrie 1947, fostul diplomat este pe punctul de a rãmâne, pur si simplu, muritor de foame. Timp de trei ani si jumãtate, pânã în 1951, e nevoit sã trãiascã din expediente, în primul rând din traduceri, care însã — pentru cã autorul lor nu avea drept de semnãtura — apar sub alte nume. Sunt ani de cumpãnã, în care doar devotamentul câtorva prieteni adevãrati — Lucia Demetrius, mai cu seama — îl ajutã sã depãseascã loviturile sortii.
La l iunie 1951, experienta pe care o avea în arta desenului si, nu în ultimul rând, uriasa sa culturã îl ajutã pe M. Berindei sã se angajeze la Institutul de Mecanicã Aplicatã „Traian Vuia" al Academiei Republicii Populare Române, unde, timp de paisprezece ani, este, pe rând, desenator, sef al sectiei administrative, bibliotecar-sef, traducãtor. Se transferã în iulie 1965, la Academia R.P.R., ca „organizator stiintific principal", iar la l martie 1966 devine secretar stiintific al Sectiei de literaturã si artã. în februarie 1970, este încadrat în functia de cercetãtor stiintific la Institutul de Istorie a Artei al Academiei R.S.R., apoi, la scurt timp, la l iulie 1970, trece, cu aceeasi functie, la Institutul de Istorie si Teorie Literarã „George Cãlinescu" al Academiei de stiinte Sociale si Politice, unde lucreazã pânã la l februarie 1974, când se pensioneazã.
De la debutul din 1929 în revista Gorjul, Mircea Berin-dei continuã sã publice în diferite periodice ale epocii interbelice — de pildã, Convorbiri literare —, iar, mai târziu, este prezent în România literarã, Revista de istorie si teorie literarã cu articole de istorie literarã. Devine colaborator permanent al Radiodifuziunii Române, la emisiunile „Atlas cultural", „Portrete si evocãri literare", „Caietele verii", în cadrul cãrora îsi citeste eseurile, foarte bine primite de publicul ascultãtor: Repere finlandeze, Legendele antice si faima Greciei, Henri Dunant, Românce contribuind la prestigiul Frantei, Pierre Teilhardde Chardin, Dostoievski, Alma Mahler, Charles-Adolphe Cantacuzino, Vasile Deme-trius, Chamfort, Legenda Graalului, Dante Alighieri, Cu scriitorii prin Bucuresti, Camille Claudel, Lucia Demetrius, Palatul Mogosoaia, Alienor deAquitania, Imagini dintr-un Bucuresti mai vechi, Marcel Proust si „ Vederea Delftului", Despre atractia insulelor mici, Compostela, localitate sacrã, Romanul Candide de Voltaire, mereu în actualitate etc.
Apartinând, asadar, tipului de artist clasic, cu o structurã echilibratã, iubitor al ordinii si mãsurii, Mircea Berindei a publicat relativ putine cãrti, scrise însã, toate, sub semnul rigorismului amintit, ce-si avea ca model mari autori ai lumii. Iubirea lui neconditionatã si autenticã pentru acest tip de spiritualitate s-a dovedit, în cele din urmã — în spatiul creatiei artistice agresate de impunerea patului procustian al cenzurii ce a caracterizat a doua jumãtate a secolului al XX-lea —, si o modalitate — fragilã, dar salvatoare — de rezistentã spiritualã. Refugiul clasicizant în lumea ideala a Cythereii lãuntrice s-a hrãnit, la el, cu bucurie si voluptate, din cadente si inflexiuni platonice: dialogul va fi cu obstinatie ales ca model prestigios pentru propria sa creatie literarã.
în 1970, îi apare, la Editura Albatros, Nicomahos. Dialog despre întelepciune si fericire prefatatã de Alexandru Phi-lippide, care afirmã cã „lucrarea dã dovadã de o calitate care este mai rarã decât s-ar putea crede, si anume aceea de a fi bine scrisã". Primitã deosebit de favorabil din partea criticii de specialitate si a publicului cititor, cartea s-a epuizat încã din primele sãptãmâni de la aparitie. Nicomahos reia problema aristotelicã a moralei, într-un registru emotionant, de poem dramatic: este, de fapt, romanul existentei patetice a unui tânãr care, frãmântat de marile probleme ale spiritului uman, realizeazã, cu ajutorul semenilor sãi, un ideal moral prin sacrificiul de sine. ,fticomahos al lui Mircea Berindei este o lectie de întelepciune, o faptã bunã, o carte de autentic talent literar", afirma serban Cioculescu, iar Dana Du-mitriu remarca, în recenzia sa din România literarã (l 8 iunie 1970): „Constructia sobrã si conventionalã a cãrtii mentine, prin intensitatea demonstratiei si prin vioiciunea dialogului, interesul cititorului si, totodatã, încântã printr-un limbaj rafinat, neostentativ filozofic si neostentativ pitoresc." Despre aceeasi lucrare, George Muntean scria în Contemporanul din 25 septembrie 1970: „tâsnitã dintr-o neliniste similarã la punctul de plecare cu cea din eseurile lui Dan Botta sau din Dialogul interior al lui Mihai Sora, cartea lui Mircea Berindei se realizeazã într-un chip aparte si profund original. Aceasta face ca debutul târziu al autorului sã echivaleze cu o veritabilã consacrare."
Din acelasi univers valoric face parte si Fabian. Dialog despre vocatie si desãvârsire (Editura Albatros, 1972), lucrare ce „întregeste profilul de eseist si etician flexibil al lui Mircea Berindei" (George Muntean, România literarã m. 3 din 18 ianuarie 1973).
Sub semnul marii admiratii fatã de creatia proustianã, el scrie si publicã, tot la Editura Albatros, monografia Marcel Proust (1971). în prefatã, Al. Philippide afirmã cã „Mircea Berindei, cu o rãbdare ingenioasã, cu ascutit fler critic, a izbutit sã punã la îndemâna cititorului o cãlãuzã sigura si inteligentã prin labirintul lui Proust, stabilind puncte de vedere noi si originale." Nicolae Balotã scrie în România literarã din 14 octombrie 1971: „Cu multã finete, biograful si exegetul foloseste datele directe ale relatãrilor, corespondentei, diverselor documente si pe cele, indirecte, ale operei, pentru a reconstitui timpul — cu dublul sens al existentei lui Proust si al propriei sale retrospective în imaginar. Cartea e scrisa cu multã elegantã, si autorul ei — din stirpea vechilor moralisti, cum a dovedit-o si în volumul sãu Nico-mahos — stie sã stârneascã o coardã pateticã." în Revista de istorie si teorie literarã w. 1/1971, Marian Vasile scrie despre aceeasi lucrare: „Mircea Berindei face ca nelinistea cãutãtorilor sã se converteascã în actiunea moralã închinatã omului. Concluzie mai presantã pentru vremea noastrã, când avântul civilizatiei aruncã în desuetudine (într-un mod nefericit) problema eticã, problema de fond a existentei."
Tot la Editura Albatros, Berindei publicã, în 1973, un volum de extrase din literatura dramaticã a lui William Shake-speare, precedate de un amplu studiu introductiv: Shakespeare. Aforisme si cugetãri, rod al aprofundatelor sale lecturi din creatia marelui autor elisabethan.
Interventiile cenzurii în textele pe care le-a publicat înainte de 1989 au fost resimtite dureros de autor, care a fost obligat sã le accepte — sub forma unor adaosuri maligne sau a unor eliminãri cu scop „igienizant-ideologic" — doar pentru a-si putea vedea operele publicate.
în 1991, apare, la Editura Coresi, un amplu volum, purtând titlul Rãni si balsamuri. Gânduri de-o viatã, despre care criticul Victoria Dimitriu va spune: „Este cartea unui moralist în sensui ciasic, si nici unul dintre cele trei aspecte — reflexiv, normativ si practic — nu lipseste.
[...] în ce priveste semnificatia aparitiei unei asemenea cãrti în atare moment, timpul e singurul care o poate stabili cu adevãrat. E poate o întâmplare. Sau, poate, semnul unei schimbãri. Sã ne amintim cã asemenea cãrti cu idealuri nu numai estetice, ci si etice apar în Franta secolului al XVII-lea într-un anume ceas. Prima jumãtate a veacului, spune Paul Morand, fusese o epocã fãrã moralã si frâne, în care scandalul nu avea nici o însemnãtate si nici o urmare, iar gloria individului era totul. Din 1650, începe perioada unui colber-tism sever, cu inspectori de finante jansenisti, de mare rigoare moralã, iar un scandal poate acum sã ucidã, în acest context, toatã lumea cultivatã redacteazã maxime. Schimbând tot ce e de schimbat, în cele douã clipe din istorie, putem oare spera cã Rãni si balsamuri e semnul de început al unei perioade de reconstructie?"
Sub semnul acelorasi criterii de valoare se aflã si alte lucrãri ale scriitorului, rãmase, deocamdatã, în manuscris: volumul de eseuri Arta de a trãi frumos, romanul Jurnalul lui Teofil, piesa Fedra.
Viata si cariera sa 1-au pus în legãturã cu un foarte mare numãr de personalitãti românesti si strãine ale vremii, multe dintre acestea imortalizate în prezentele pagini cu caracter memorialistic. Obsedat de stricãciunile ireparabile pe care le provoacã timpul, Mircea Berindei recompune în volumul Paravanul venetian — prin ample prim-planuri sau abile jocuri de clarobscururi — chipuri de prieteni si cunoscuti, personalitãti istorice sau doar figuri pitoresti, lumini si penumbre ale unei lumi apuse: rari nantes in gurgite vasto... Chiar daca reduse la fragment, fiecare parte contine si evocã întregul ce a pulsat odinioarã de viatã. Asa cum ni se transmit aici, prin pana lui Mircea Berindei, ele sunt, într-un fel, private de neesential si încântã sufletul cititorului ca acele seducãtoare historische Aufnahmen recuperatoare de interpretãri muzicale de demult. Nae lonescu, Mircea Eliade, Liviu Rebrea-nu, Martha si Anton Bibescu, Alexandru Philippide, Emil Botta, Lucia Demetrius, Curzio Malaparte, Sergiu Celibida-che, Dinu Lipatti, pianistii scandinavi Erik Tawaststjerna si Timo Mikkilã, celebri în epocã, pictorii Lucia Demetriade-Bã-lãcescu, Magdalena Rãdulescu, Nicolae Dãrãscu, Lucian Gri-gorescu, sculptorul Boris Caragea, actrita Nineta Gusti, apoi Nicolae lorga, profesorul universitar Istrate Micescu, ministrul Frantei la Bucuresti Jacques Truelle, primul-ministru I. Gh. Duca, Georges Duca, monseniorul Vladimir Ghika, celebra doamnã Kollontay, ambasadoarea sovieticã la Stoc-kholm — sunt doar câteva dintre personalitãtile evocate în prezenta lucrare, pe care Mircea Berindei le-a cunoscut îndeaproape sau în preajma cãrora a trãit. Alte mari nume ale vietii spirituale românesti — violonista Lola Bobescu, pianistul Alexandru Demetriad, balerinii Floria Capsali si Mi-titã Dumitrescu, muzicianul Constantin Silvestri, Zoe Dumitrescu-Busulenga etc. —, repere importante în viata scriitorului, au fost zugrãvite în alte pagini ale sale.
Portretele si amintirile de fatã — din care nu lipseste anecdoticul „bine temperat" — recupereazã valoroase clipe de istorie, redate cu prospetimea si strãlucirea unui „stil excelent" (cum 1-a caracterizat Al. Philippide).
Foarte plãcute la lecturã, aceste pagini, caracterizate prin cantitatea impresionantã de inedit, sunt integrate de Editura Humanitas memoriei istorice si literare a publicului cititor, foarte deschis spre literatura memorialisticã si cu deosebire cãtre cea care prezintã epoca dintre cele douã rãzboaie mondiale.
In ultimii douãzeci si trei de ani de viatã (între disparitia mamei sale, în 1977, si propria lui moarte, în 2000), Mircea Berindei a trãit foarte retras, într-o garsonierã din strada Sfintii Apostoli din Bucuresti, în imediata apropiere a vechii bisericii cu acelasi nume. Selectând cu severitatea stoicului lucrurile din intimitatea sa, el nu le-a retinut — fidel idealurilor austere de viatã formulate în propriile pagini —, decât pe cele de care avea absolutã nevoie, în centrul acestui mic cãmin auster, dar frumos, într-o vitrinã vieneza — din care 1-au privit, pânã în ultima clipã, cu surâsurile lor sepia, umbrele trecutului — a adunat (pe vremea când lucra la Academie si i se oferise posibilitatea sã cumpere splendide editii Pleiade) câteva zeci de volume, toate din categoria acelora pe care, dacã ar fi pus sã aleagã, omul le-ar lua bucuros cu sine pe insula pustie a singurãtãtii sale.
Multumim, pe aceastã cale, tuturor celor cu ajutorul cãrora prezentul volum a putut sã vadã lumina tiparului în forma actualã: conf. dr. Francisca Bãltãceanu; Vasile Bene; Carmen Grigoras, de la Ambasada Finlandei în România; dr. ing. Vasile-Tudor Huncker; prof. univ. dr. ing. Dan lo-nescu; arh. princ. Nicolae Alexandru Nicolescu si diplomat Mariana Stoian de la Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României.
S. SKULTETY





Iunie 2004
Paravanul venetian

Ne trec uneori prin viatã celebritãti, dar fãrã sã aibã asupra noastrã vreun efect stãruitor. Le strângem mâna într-o searã, la aniversarea unei cunostinte comune, sau le cunoastem întâmplãtor, în tren, si le sorbim de pe buze, între douã statii de cale feratã, cugetãri admirabile, pentru ca apoi sã le pierdem din vedere pentru totdeauna. Sau locuiesc, tot întâmplãtor, în aceeasi vilã cu noi în rãstimpul unei vacante la mare si se leagã între noi si ele o vagã si precarã prietenie de sezon. Uneori, copilãrim sau suntem colegi de scoalã cu o viitoare celebritate, de care timpul apoi ne separa. Se poate chiar sã ne înrudim cu o mare personalitate si sã nu-i acordãm o prea mare încredere tocmai din cauza asta.
Nu e destul ca hazardul sã ne aducã în prezenta unor oameni deosebiti pentru ca acestia sã aibã o înrâurire specialã asupra noastrã. Sau poate numai una minorã si meschinã, de vanitate, întâmplarea trebuie sã ni-i punã în fata la momentul potrivit, adicã tocmai atunci când avem nevoie de o prezentã ca a lor ca de o hranã spiritualã, pentru a profita de exemplul sau de luminile lor, si asta cu conditia ca ei sã fie dispusi sã ne vorbeascã si sã ne asculte, ceea ce rareori e cazul.
Ni se întâmplã, mai degrabã, sã fim influentati de oameni care nu au jucat nici un rol pe scena istoriei, dar care, în ochii nostri, au strãlucit la un moment dat, poate nu atât prin vreun merit deosebit al lor, cât prin valoarea pe care imaginatia noastrã le-a acordat-o. Luãm uneori o sticlã drept diamant, si strãlucirea ei ne încântã. Pentru fiecare dintre noi, dacã ne gândim bine, oamenii care au însemnat ceva, operele ce ne-au tulburat nu au fost totdeauna oameni si opere înscrise cu litere de foc pe cerul eternitãtii. Datorãm unei fãpturi rãmase necunoscute acea mare iubire care ne-a inspirat o poezie memorabilã sau subiectul unui roman pe care 1-am scris si a fost bine primit de public, asa cum datorãm unei cãrti mediocre citite în adolescentã revelatia frumosului artistic si nevoia de a face noi însine literaturã.
Pentru fiecare dintre noi, capodopere sunt lucrãrile care ne fascineazã, la fiecare vârstã altele, pentru fiecare sensibilitate altele, pentru fiecare grad de culturã altele, si nu neapãrat Hamlet, Gioconda sau Simfonia a IX-a. La vremea când descoperim frumosul artistic sau frumusetea moralã, nu avem în aceeasi mãsurã o judecatã de-ajuns de maturã pentru a nu cãdea victime unor revoltãtoare erori de gust sau de pretuire a caracterului omenesc, iar în virtutea unor aprecieri naive, unele pânze modest pictate, unele melodrame, unii impostori ce fac obiectul admiratiei noastre exaltate pot trezi în noi adevãratul fior al artei sau setea dupã desãvârsire, ce nu ne vor mai pãrãsi toatã viata.
în anii copilãriei, la Târgu Mures, mergeam adesea, împreunã cu pãrintii mei, la o prietenã a lor, profesoarã de desen la Liceul de fete „Unirea". Doamna Eugenia Nicolau locuia pe aceeasi stradã cu noi, ceea ce înlesnea frecventa vizitelor reciproce. Era vãduvã, linistitã, discretã, delicatã si ocupa douã camere mobilate în casa doamnelor Deâk, ce mi se pãreau bãtrâne poate pentru cã eu aveam, pe vremea când le-am cunoscut, vreo zece sau doisprezece ani. Poate cã tot din cauza asta doamna Nicolau mi-a lãsat amintirea uneia dintre acele femei, parcã din ce în ce mai rar întâlnite, fãrã frumusete, fãrã vârstã, blajine, îngrijite, darnice, îngãduitoare, nãscute parcã sã fie bunice.
Casa în care locuia era sãrãcãcioasã pe dinafarã, joasã, cu trei ferestre la stradã, sub un acoperis înalt de tiglã, ce aveam impresia cã avea sã cadã într-o bunã zi peste fatada galbenã si jupuitã. O adevãratã casã de tarã, o cenusãreasã toleratã parcã cu dispret de celelalte case din jur, arãtoase mai toate, era aceea în care doamna profesoarã Eugenia Ni-colau si-a trãit ultimii cinsprezece ani ai vietii. Dupã aspectul acesta exterior, oricine si-ar fi putut închipui un interior pe mãsura, adicã lipsit de orice strãlucire. Dar nu era deloc asa, si cel ce intra pentru prima oarã în casa scundã cu trei ferestre la stradã a doamnelor Deâk avea de ce sa rãmânã surprins. Se pãtrundea, prin curte, într-o primã încãpere ce servea în principiu de sufragerie, iar în realitate drept camerã de trecere, pentru cã acolo niciodatã nu lua masa nimeni. Odaia pãrea neschimbatã din veacul al XlX-lea, când s-ar pãrea cã fusese locuitã de oameni cu multã dare de mânã, pentru cã pe mobila bine lustruitã, din lemn de culoarea mierii, se aflau asezate în cea mai perfectã armonie tãvi si ceainice, zaharnite si potire, toate de argint, iar în vitrinã cristale, portelanuri, tacâmuri, acestea din urmã în cutiile lor dublate cu mãtase visinie, toate de mare pret. La dreapta, usile dãdeau spre camerele doamnelor Deâk, iar la stânga, cãtre stradã, spre odãile ocupate de doamna Nicolau. Salonasul acesteia era primitor, mobilat cu o canapea si cu douã fotolii joase, în jurul unei mãsute ovale, si cu o comodã pe care tronau sfesnice de argint, câteva fotografii în rame vechi de catifea si de bronz, precum si alte obiecte, printre care un mar de piatrã asa de bine imitat, încât ori de câte ori îl priveam îmi lãsa gura apã, mie, cãruia merele nu-mi spuneau pe atunci mare lucru. Tot acolo, într-un colt al salonasului, îsi instala doamna Nicolau sevaletul, când picta. Pe pereti, avea câteva pânze lucrate de ea în ulei, printre care un profil de femeie pictat în senina manierã academicã si cât se poate de potrivit cu ambianta acelui interior ce inspira vizitatorului liniste lãuntricã, pace sufleteascã, odihnindu-i cugetul. Cãci tavanele joase, penumbra, luciul suprafetelor totdeauna bine sterse de praf, simetria, bunul-gust al lucrurilor de pret ce parcã se vor neatinse invitã la calm si la spiritualitate. La moartea ei, doamna Nicolau mi-a dãruit acel portret de femeie pe care îl pãstrez la loc de cinste si-1 privesc ca altãdatã, în copilãrie, cu plãcere si cu pietate. A rãmas unul dintre putinele lucruri admirate de mine cu zeci de ani în urmã care nu si-au pierdut o data cu trecerea timpului puterea de seductie.
Salonasul doamnei Nicolau mirosea uneori, când intram, a vopsele. Mirosul acesta îmi plãcea, pentru cã-mi vestea de la usã cã, înainte de sosirea mea acolo, avusese loc o tainicã oficiere a creatiei artistice. Doamna Nicolau pictase între timp ceva, se nãscuse între timp un tablou din nimic si-1 cãutam cu emotie. Descopeream îndatã, pe sevalet, o pânzã pe care era zugrãvit, de pildã, un vas cu albãstrele. Recunosteam cu uimire vasul, care sedea de obicei pe comodã, precum si coltul mesei ovale, ba chiar si o bucatã din fata de masã pe care se afla parcã din întâmplare o carte, da, almanahul Lumea ilustratã pe anul în curs, acelasi pe care doamna Nicolau mi-1 dãruise, ca de obicei, îndatã dupã aparitia lui. Recunosteam tot ce vedeam pe pânzã, si asemãnarea dintre obiectele pictate si cele reale îmi producea o senzatie de uimire si de fericire necunoscutã pânã atunci. Simteam nevoia sã fac si eu ceva de acest fel, eventual sã copiez reproducerile din almanahul Lumea ilustratã, si, pentru ca doream asa de mult sã desenez si sã pictez, mi-au fost cumpãrate cele necesare si m-am apucat de lucru.
Dar tot pe strada noastrã, pe stefan cel Mare, mai locuia o altã prietenã a pãrintilor mei, tot profesoarã la liceul de fete, ca si doamna Nicolau, dar, spre deosebire de aceasta din urmã, cu care era bunã prietenã, domnisoara Carp era profesoarã de lucru si era obsedatã, as spune, nu doar de câteva preocupãri artistice, ci de tot ce era artã. Domnisoara Valentina Carp citea cãrti bune, stimulatã, desigur, de prezenta în familie a domnului G. Ibrâileanu, cumnatul ei, asculta muzicã, dansa uneori „dansuri de caracter", pirograva, îsi croia rochiile, broda, se îmbrãca într-un stil care-i era propriu si cânta la pian. Era tânãrã, slabã, foarte slabã, negricioa-
18
sa la chip, vioaie, plinã de imaginatie. Doamna Nicolau se multumea sã picteze flori, nuduri, portrete, si toate astea din când în când, foarte rar, iar lucrul ei progresa foarte încet, în ceea ce fãcea, punea multã constiinciozitate si rãbdare. Domnisoara Carp, în schimb, era foarte abilã. Lucra repede. De pildã, în câteva minute picta în ulei un adorabil cap de câine pe fundul unei farfurioare de pãmânt ars. Odaia ei de culcare era plinã cu astfel de capete de câini de toate rasele. Dar ce nu era în odaia ei de culcare — si în cea de primire, mai ales!
Avea, pe divanul jos, acoperit cu un covor persan, pe care dormea noaptea, puzderie de perne cu fete lucrate de ea cu acul, pe etaminã, sau pictate tot de ea, pe catifea, cu motive orientale. De altfel, Orientul romantic era prezent cu insistentã si în camera de primire. Se afla acolo, între altele, o mãsutã de lemn hexagonalã, foarte joasã, pirogravatã tot de ea si tot cu motive orientale. (Pirogravura era la modã pe vremea aceea.) Pe mãsutã, erau înghesuite artistic, ca pe un tablou reprezentând o „naturã staticã", o narghilea, un colier de chihlimbar, un mic album cu vederi de la Constan-tinopol, alãturi de câteva pliante cu ilustrate din Paris, Roma si Venetia, pe unde cãlãtorise domnisoara Carp, o boîte ã musique1 — pe care, uneori, la cererea mea, o întorcea cu cheia, ca sã ascult o succesiune de sunete gratios modulate —, precum si fotografii mici, în rame pirogravate.
Domnisoara Carp a achizitionat într-o bunã zi un patefon His Master s Voice, cu câteva discuri foarte diferite ca gen: Pastorala, Kreutzer, habanera din Carmen, Valencia lui Jose Padilla si pe Maurice Chevalier cântând Elle avait de toutpetits tetons, Valentine. Mi-aduc aminte cã într-o searã s-a îmbrãcat într-o rochie albã cu multe volane, si-a pus în pãr un pieptene înalt si, cu o floare rosie în gurã, ne-a dansat habanera dupã muzica lui Bizet. Musafirii fãceau haz, iar eu eram în extaz. Mie mi-a dat, o buna bucatã de vreme
1 Cutie muzicalã (lb.fr.) (n. ed.).
19
si fãrã prea mult profit, lectii de pian. Dupã ce s-a mãritat si s-a mutat cu sotul ei într-o casã mai mare, s-au înmultit pernele brodate, scaunele pirogravate, capetele de câine pe farfurioarele de pãmânt ars, iar pentru cã între timp devenisem ceva mai mare, biblioteca ei a devenit pentru mine un izvor nesecat de cãrti pentru lecturã. Domnisoara Carp era o fiintã cu totul neobisnuitã pentru mine. Aveam impresia cã nu trãia decât pentru ca sã fabrice obiecte frumoase, si-i priveam cu admiratie degetele subtiri care cântau la pian, pictau, brodau, teseau cât era ziua de mare, cu aceeasi abilitate.
într-o zi, intrând în odaia ei de primire, am descoperit pe neasteptate ceva nou, ceva care m-a încântat mai mult decât orice vãzusem pânã atunci si decât orice aveam sã vãd mult timp dupã aceea: un paravan enorm, pe ale cãrui sase fete domnisoara Carp pictase în mare tainã, ca sã ne facã „o surprizã", spunea ea, sase peisaje venetiene, inspirându-se de pe câteva dintre ilustratele din albumele ei. Vederile mãrunte, pe care le stiam de pe cãrtile postale, erau reproduse de ea, în ulei, pe suprafete mari. Aveam impresia cã mã aflu eu însumi la Venetia. Palatele roz si verzi se înãltau în fata mea, impresionante, uriase si se rãsfrângeau în apã; „Puntea suspinelor" mã înfiora asa cum o vedeam atunci, cenusie, suspendatã între douã fatade sumbre; de pe un alt panou, mã înveselea, în schimb, un pod usor, aruncat peste un canal îngust, precum si o piatã largã, plinã de miscare si de luminã, animatã de oameni în vesminte multicolore si de porumbei în zbor. Mi s-a explicat pe larg povestea „Puntii suspinelor", simbolul leului înaripat din vecinãtatea Palatului ducal, mi s-a vorbit despre statuia ecvestrã a lui Bartolomeo Colleoni, sculptatã de Verrocchio, despre Ca d'Oro, iar rezonanta sonorã a numelor, noi pentru mine, ce însoteau peisajele pictate îmi sporea încântarea pentru tot ce vedeam: Canal grande, Ponte dei sospiri, Ponte di Rialto, Ca d 'Oro, Piazza San-Marco, Palazzo ducale...
Zile de-a rândul veneam sã admir paravanul venetian si lui îi datorez dorinta mea, vie si azi, de a vedea Venetia, pre-
20
cum si de a crea la rândul meu ceva la fel de spectaculos, de fascinant. Paravanul venetian a fost, pe vremea aceea, tot ce-mi imaginam mai frumos pe lume, de dragul cãruia viata merita sã fie trãitã. A fost botezul meu artistic, marele meu extaz, în fata lui mi-am jurat sã trãiesc pentru frumos, pentru artã, pentru creatie.
Dar, dupã foarte multi ani, întâmplãtor, la Bucuresti, vizi-tând-o pe fosta domnisoarã Carp, care se mutase cu sotul ei, ca si noi, în Capitalã, am rugat-o sã-mi arate paravanul ca-re-mi însufletise copilãria. Paravanul? Aproape cã uitase de el si se minuna cã-mi aminteam eu! De mult nu-1 mai tinea în casã. Paravanele nu mai erau la modã, si apoi acela, o biata picturã a ei de tinerete, o spoialã, fãcutã dupã cãrti postale, cum de putuse sã-mi placã? Voiam neapãrat sã-1 revãd?
Ne-am suit împreunã în pod si 1-am gãsit, strâns, înghesuit între douã cufere, plin de praf, jupuit, cu pânza gãuritã pe alocuri. Nici urmã din ce iubisem! Aveam în fata ochilor sase panouri mari, modest zugrãvite de o amatoare însufletitã, dar nu o capodoperã care sã determine pe cineva sã-si închine viata artei. si totusi, asa se întâmplase. Lui îi datorez prima si cea mai covârsitoare contemplatie artisticã a vietii mele, lui, paravanului acela venetian!
De câte ori, de atunci, nu-mi amintesc de el, revãzând cu indiferentã, si chiar cu uimire, fãpturi altãdatã îndrãgite... Privindu-le, mã întreb cum de le-am putut iubi... si-mi spun cu tristete: „Iatã pentru cine am vrut sã-mi curm viata!" si tot de paravanul acela mi-aduc aminte când recitesc un roman îndrãgit în adolescentã, si care acum mi se pare naiv, sau o poezie care m-a emotionat cândva, si pe care azi o gãsesc siropoasã. „Iatã, îmi spun mai departe, romanele care m-au fãcut sã iubesc literatura si poeziile pe care as fi dorit sã le fi scris eu însumi! Ce maculaturã!" si totusi, fãrã extazurile puternice pe care mi le-au trezit în copilãrie, as fi apucat pe alt drum. De aceea rãmân recunoscãtor primelor mele exaltãri derizorii, cãci e mai putin important cui datorãm primele noastre simtãminte puternice, decât faptul cã le-am avut si au trezit în noi bucuria vietii.
21
Mãmãita
Numai Camil, sotul ei, îi spunea „Mathilde". Ceilalti, adicã cei sapte copii ai ei, precum si nepotii, ginerii, nurorile, prietenii si cunostintele acestora din urma nu îi spuneau altfel decât „maman", „mamaia" sau „mãmãita". Pânã si slujnica, Mãria (a saptea, a opta sau a douãzecea, pentru cã Mãriile se succedau cu destulã repeziciune în casa cu multe încãperi de pe Stradela Sfântului Atanasie din Iasi), folosea acelasi apelativ când vorbea cu altii despre ea. Una dintre Mãriile acestea mi-aduc aminte cã a întors de la usã niste musafiri veniti pe neanuntate la una dintre fiicele Mathildei, decla-rându-le cã „nu e nimeni acasã; doar eu si mãmãita". Crezând cã e vorba de mama femeii de serviciu, vizitatorii au plecat. Da, toatã lumea care o cunostea îi spunea astfel, în afarã, fireste, de pãrintii, de fratii si de sora ei, dar, când am cunoscut-o eu, prin anul 1922 pare-mi-se, pãrinti nu mai avea de mult, iar fratii si sora erau ca si cum n-ar fi fost. Va fi vorba de asta ceva mai departe.
Mãmãita mi se pãrea bãtrânã pe atunci, pentru cã eu eram copil, iar ea corpolentã, usor încãruntitã, îmbrãcatã invariabil în rochii de culoare închisã, cu mâneci lungi, si mai ales pentru cã era mama mãtusii mele, sotia fratelui mamii. în realitate, cred cã era ceva mai tânãrã decât sunt eu azi, adicã o femeie în puterea vârstei, scundã, rotofee, cu trãsãturi orientale, oachesã, energicã, bunã gospodinã si, la ocazii, veselã foarte. Era de o delicatete desãvârsitã în relatiile ei cu toatã lumea, în afarã de slujnice, pe care le mustruluia, întrebuin-
22
tând în acest scop un vocabular convenabil, e drept, dar care era un fel de esperanto pentru fetele de la tarã angajate sã gãteascã, sã mãture în casã si sã serveascã la masã. Acestea nu rezistau prea mult cicãlelilor si neîncetatei supravegheri a mãmãitei si-si cãutau repede alti stãpâni, dacã nu erau concediate mai înainte pentru incapacitate.
în zorii zilei urmãtoare celei în care noua viitoare victimã se prezentase la serviciu, mamaia o astepta îmbrãcatã în una dintre rochiile ei negre, cenusii sau maronii, totdeauna strâmte, bine închise în jurul gâtului ei scurt, împodobite cu un guleras foarte îngust fãcut dintr-o umbrã de dantelã albã, de pichet sau de voal ori dintr-o dungulitã de blana, dupã sezon. Corsetul înalt în care era ferecatã o fãcea sã stea teapãnã pe marginea unui scaun, în mijlocul odãii — canoanele bunei cresteri din lumea si din epoca ei interzicând unei persoane bine educate sã se aseze pe toatã suprafata scaunului si sã se rezeme cu spatele de spãtarul acestuia — astfel încât pãrea, în imobilitatea ei, asemenea unui idol al neîndurãrii în fata cãruia se afla îngenuncheatã ultima Mãrie, cu o cârpã de praf în mânã. Dupã ce o privea pentru un rãstimp cu o neîncredere aprioricã si o lãsa sã-si facã încãlzirea stergând colbul de pe dusumea, mãmãita îi dãdea startul, si proba de îndemânare începea. Fata trebuia sã se ridice si sã culeagã în fata stãpânei praful de pe mobile. Ca o balerinã debutantã, slujnica pornea prin camerã cu cârpa de praf într-o mânã, iar, în cealaltã, cuplumeaul-u\ ce-i fusese încredintat în momentul startului, se strecura printre scaune în papucii de pâslã ce i se împrumutaserã ocazional, mângâia usor suprafata lucie a mesei din mijloc, apoi pe aceea a mãsutelor de prin colturi, se apleca, se ridica, se întorcea, schita involuntar un arabesc, apoi o piruetã, în timp ce mãmãita urmãrea cu o privire exigentã si expertã coregrafia noii sale angajate si intervenea din când în când, ca un adevãrat maestru de balet al dereticatului, într-un original dialect franco-moldav:
1 Pãmãtuf de pene mari (Ib. fr.) (n. ed.).
23
— Apleacã-te, mata, te rog, mai multisor, ca sa ajungi cu cârpa cât mai au fond*, sub crivat. Ridicã descend du /rY3-ul. De ce te uiti la mine, mã chere4! si nu izbi scaunul de masã, te rog! Acum, sterge si lavaboul. Pentru bagdadie avem o perie cu coadã. ti-am spus sã cureti lavaboul. N-auzi ce-ti vorbesc? Lasã prostirea. Esti cam entetee5. Nu pricep de ce eviti sã stergi lavaboul!
— Care bou, cucoanã?
— Cum „care bou"? Esti de-a dreptul exorbitantã. Ai început sã mã embetezi6. si pun pari6 cu mata cã sub crivat n-ai mãturat pânã la perete. Ah, sortez mã chere, esti im-possible, mã parole d'honneur*!
Noua slujnicã nu avea de unde sã stie cã mamãita îsi fãcuse educatia la Paris, chez des dames augustines9, cum îi plãcea ei sã spunã, numai cã, si sã fi stiut acest lucru, tot nu i-ar fi servit la nimic.
Mamaia nu numai cã asista neînduplecatã la dereticatul odãilor, exprimându-si pretentiile si nemultumirea într-un limbaj care le zãpãcea pe bietele fete venite sã-si câstige o pâine la oras, dar de-a lungul întregii zile, pânã seara târziu, descoperea mereu câte ceva ce trebuia neapãrat fãcut de cãtre ele, astfel încât slujnicele nu aveau nici un moment de rãgaz. Asta nu pentru cã ar fi fost nevoie sã se speteascã cineva muncind, cã doar nu era acea casã nici internat, si nici cazarmã, ci numai pentru cã în conceptia etico-gos-podãreascã a mãmãitei o servitoare trebuia sã aibã totdeauna ceva de fãcut, pentru cã inactivitatea e un rãu sfãtuitor.
2 în adânc, în spate (lb.fr.) (n. ed.).
3 Covoras (pe care se puneau picioarele la coborârea din pat) (lb.fr.) (n. ed.).
4 Draga mea (lb.fr.) (n. ed.).
5 încãpãtânatã (lb.fr.) (n. ed.).
6 Mã plictisesti (frantuzism, cf. embeter) (n. ed.). 1 Pariu (lb.fr.) (n. ed.).
8 Du-te, draga mea, (esti) imposibilã, pe cuvânt de onoare (lb.fr.) (n. ed.).
9 La cãlugãritele din Ordinul Sfântului Augustin (lb.fr.) (n. ed.).
decreta ea, fãrã alte explicatii, dar clãtinând din cap, ca si cum ar fi vrut sã spunã: „stiu eu de CQ sunt în stare fetele aistea când n-au ce face. Le e gândul la prostii."
Papaia, sotul mãmãitei, bãrbat chipes, cu barba bine îngrijitã, era „secretar" la Primãria din Iasi, pretuit si respectat pentru marea amabilitate cu care primea, asculta si-i satisfãcea pe toti solicitantii, ca si pentru corectitudinea si spiritul sãu obiectiv. Acasã îi plãcea, când 1-am cunoscut eu, sã stea lungit pe pat, în iatac, cu o carte în mânã, în vreme ce mamaia cu fetele ei, bãietii, ginerii, nurorile, nepotii, ma-dam Corjescu, Marieta Vârnav, Lilica Tereuzescu si alti musafiri statornici se foiau câtãva vreme prin celelalte odãi, vorbeau tare, se mai sfãdeau câteva clipe din te miri ce, dupã care se asezau la câte o masã sau douã de cãrti, si în casa se asternea, pânã seara târziu, tãcerea.
Pãrintii mei si cu mine veneam la Iasi o datã pe an, de Crãciun, iar cei de-acolo ne întorceau vizita, rãmânând la noi, la Târgu Mures, câteva sãptãmâni, uneori o luna încheiatã. Erau, aceste întâlniri, perioade de veselie generalã. Toata lumea era pusã pe glume, pe petrecere, pe plimbãri cu trãsura afarã din oras, la o micã statiune de bai curative din vecinãtate, la pãdure, sau la Mures, unde ne scãldam la apusul soarelui — toate astea vara, când veneau cei de la Iasi la noi — si pe mese copioase, joc de cãrti si preumblãri cu sania, iarna, când mergeam noi la ei.
Abia dupã ce m-am fãcut mai mare am început sã aflu câte ceva din viata mãmãitei si sã înteleg cã tineretea ei fusese iesita din comun.
Mult mai târziu însã, pe când mãmaita se apropia de nouãzeci de ani, iar eu trecusem de treizeci, am avut prilejul sã aflu din gura ei, într-o dupã-amiazã în care toatã lumea era plecatã de acasã, povestea întâmplãrilor ciudate pe care le
' Trebuie sã i se dea de lucru! (Ib. fr.) (n. ed.).
25
trãise cu multi ani în urma, un adevãrat basm de dragoste si de urã, din care nu au lipsit nici superstitiile, nici cruzimea. Mã aflam în iatacul mãmãitei si priveam o miniaturã agãtatã la cãpãtâiul divanului ei. Mãmãita sedea culcatã, cu mâinile cruce sub cap. Era aproape la fel de corpolentã ca altãdatã, îi pierise însã energia, dormita adesea în timpul zilei, dar pe pergamentul fetei privirea îsi pãstrase încã întunecata strãlucire din trecut.
— Te uiti la miniatura ceea? E portretul mamei mele, fãcut de ea pe portelan.
Din ovalul ramei înguste de bronz, usor învechit de ani, mã privea cu rãcealã o femeie tânãrã, palidã, cu buze înguste si cu ochi la fel de negri ca zulufii ce-i gâdilau urechile. O rochie foarte decoltatã abia îi acoperea sânii mici, sub care talia apãrea îngustã si nefiresc de înaltã, într-o mânã tinea fãrã gratie un trandafir rosu.
— Picta foarte frumos, dar nu-mi dau seama dacã era frumoasã.
— Avea talent, dar frumoasã nu era. Era neagrã la fatã, numai piele si os, aprigã, vicleanã, avarã si foarte rãzbunãtoare.
— Vai, mãmãitã! Cum poti vorbi asa despre mama matale?
— Ai sã întelegi dacã ti-oi povesti. M-am asezat pe un scaun lângã divanul ei.
— Povesteste-mi, mãmãitã. Te rog frumos!
— Mã mere11 era nãscutã Negruzzi. O chema Helene Ne-gruzzi înainte de a se mãrita cu tatãl meu, Costachi Ghica. A avut cu bãrbatul ei încã o fatã, în afarã de mine, si trei bãieti. Pe mine, nu m-a iubit niciodatã.
— De ce?
— Nu prea ne potriveam. De altfel, mama mea spunea totdeauna cã i-ar fi plãcut sã aibã numai bãieti. Pe fratii mei îi iubea, îi alinta, le îndeplinea toate gusturile. Pe mine, m-a
11 Mama mea (lb.fr.) (n. ed.).
26
trimis la Paris, chez Ies dames augustines, adicã la cãlugãrite comme on ditn, ca sã fiu cât mai departe de ea. Dar sã vezi mata ce s-o-ntâmplat. Era la Iasi pe atunci, pe la 1880 pa-re-mi-se, sau mai înainte, un tânãr avocat de origine francezã, pe nume Camil, tare distins si cu educatie aleasã, înrudit pare-se cu vestitul medic din veacul trecut, Frantois-Joseph Gali, cel cu frenologia, stii mata, care a stârnit mare vâlvã, pare-se, pe vremuri. Camil aista era bãrbat frumos, cultivat, avea o voce tare plãcutã, si femeilor le cam sucise capul. Era poftit peste tot, ã des raouts, ã des sauteries, partout13. Printre damele din societate care îl admirau era si mama mea. Ar fi dorit ea sã-1 aibã în toate zilele în salonul ei, dar asta ar fi bãtut la ochi, pentru cã mama mea era foarte cunoscutã în lasi. în fiecare dupã-amiazã, când era vremea bunã, mama mea iesea sã se plimbe, îmbrãcatã elegant, cobora treptele peronului, în curte, unde o asteptau patru albanezi din serviciul ei, cu turban pe cap, si-i fãceau plecãciune. Erau slugile ei credincioase.
— Gorilele dumneaei.
— Ce spui? Nu, dragã, erau albanezi veritables14. Familia tatãlui meu era tot de neam albanez. Ei stiau si ne erau foarte devotati. Era vorba ca fratele meu Albert sã devinã rege al Albaniei, dar nu s-a putut. Dar asta e alta istorie. Mama scotea dintr-o pungã de piele niste bumbi mari din diamant, culbeci le spunea, si îi punea pe palmã. Apoi, întindea mâna spre albanezii aistia, fãrã sã-i priveascã, fãrã sã spunã o vorbã. Ei luau bumbii si-i prindeau de turbane, apoi alergau cu pasi mici unul dupã altul, deschideau poarta pe care iesea dreaptã si asprã mama mea, o ajutau sã urce în caleasca, îi acopereau picioarele cu o blanã scumpã, usoarã si moale ca o mãtase, dupã care alergau din nou si se instalau repede —- mamii mele nu-i plãcea sã astepte dupã slugi — doi pe
12 Cum se spune (Ib. fr.) (n. ed.).
13 La receptii, la serate dansante, peste tot (lb.fr.) (n. ed.).
14 Adevãrati (lb.fr.) (n. ed.).
27
capra calestii si doi în spatele ei, în picioare. Caleasca pornea spre Copou, caii negri sãltau în trap elegant, culbecii strãluceau ca niste luceferi pe fruntile albanezilor, iar mama mea stãtea dreaptã, nemiscatã în mijlocul trãsurii. Tot la-siul stia cã a iesit printesa Elenco Ghica la plimbare. Intâl-nind-o, bãrbatii din lumea ei ridicau jobenul, iar ea binevoia sã le rãspundã la salut, clãtinând din cap cu un aer nemultumit, ca si cum salutul lor ar fi tulburat-o din visare. La înapoiere, mama cobora din caleasca, ajutatã de cei patru albanezi, se oprea apoi în fata usii de la intrare, întindea în lãturi bratul drept, tot fãrã sã priveascã decât înainte, deschidea palma înmãnusatã, iar albanezii depuneau acolo culbecii cu diamante mari cât ochiul. Ei bine, fiindcã era asa de cunoscutã în oras, mama mea nu se putea expune commeragesl5-e-lor, aducându-1 prea des pe tânãrul Camil la soareurile16 ei, desi ar fi putut-o face, fiindcã el era sfãtuitorul familiei în tot felul de chestiuni ce priveau administrarea averii pãrintilor mei. Dar, vezi mata, când te stii, comme on dit, cu musca pe cãciulã, ai impresia cã toatã lumea se ocupã doar de tine. Mama mea se înamorase de-a binelea, si o fimee înamoratã se prosteste adesea. Pe de-o parte, se-ngrijeste sã nu-i afle lumea taina, iar pe de alta se dã de gol. îsi acopere fundul si se descopere în fatã. Sã vezi mata ce i-o trecut prin minte. M-a chemat de la Paris! Zicea cã i s-o fãcut dor de mine si cã se aflã aici quelqu 'un de tres cultive11 ce mi-ar putea completa învãtãtura în târgul lesilor tot asa de bine ca chez Ies dames augustines, care o costau o avere. Asa cã m-am înapoiat în tarã si, spre surprinderea mea, m-am trezit cu un preceptor abia mai vârstnic decât mine, tare plãcut la chip si tres agreable18, care a început sã mã viziteze zilnic spre a-mi vorbi despre l'histoire de la France^ si a
15 Bârfe (Ib. fr.) (n. ed.).
16 Cf. fr. soiree „seratã" {n. ed.).
17 Cineva foarte instruit (lb.fr.) (n. ed.).
18 Foarte plãcut (lb.fr.) (n. ed.).
19 Istoria Frantei (lb.fr.) (n. ed.).
28
citi cu mine din Corneille si din Racine, si din alte celea. jVlama mea era nelipsitã de la lectiunile aistea, lua ceaiul cu noi, se întretinea prieteneste cu Camil. fãceau haz amândoi de lucruri pe care nu le întelegeam, iar eu tãceam cu ochii în jos, înciudatã pe mama mea, care se tinea mereu dupã noi. poar la plecare îmi îngãduia sã-1 conduc pânã la usã. Azi asa, mâine asa, pânã ce, dintr-o privire, dintr-o strângere de mâna mai îndelungã, dintr-o soaptã, am înteles cã tânãrul Camil prinsese drag de mine. Eu barem, cred cã mã amorezasem de el din prima zi. Mã roseam când se uita la mine, devenisem de la o vreme tare distratã si nãzuroasã, plângeam fãrã rost, iar pe mama nu o mai puteam suferi. Nu stiam sã mã prefac. Crescusem la cãlugãrite, eram copilã si Camil aista era primul bãrbat de care mã îndrãgostisem. Mama a înteles. De teamã sã nu i-1 iau pe Camil, s-a gândit sã mã mãrite cât mai repede cu altul. Mi-a gãsit un mire arãtos, de familie mare, dar plin de datorii si tare stricat, pare-se. I-a fãgãduit cã-mi va da de zestre o mosie sau douã, nu mai tin minte, numai sã mã ia de nevastã. Tânãrul a fost de acord, cu toate cã avea o legãturã veche de dragoste. S-au îndeplinit formalitãtile si a venit ziua nuntii. Dar între timp nici Camil al meu nu sezuse cu mâinile în sân. îi fãgãduise celuilalt cã-i plãteste îndatã datoriile de la baccara, dacã se învoies-te sã renunte la mine. Acela era membru la Jockey, unde nu se admiteau întârzieri când era vorba de asa-zisele „datorii de onoare", fãcute acolo, la masa de cãrti a clubului. Nu mai tin minte cât si când i-a plãtit, e mult de-atunci, dar afla mata cã m-am cununat totusi cu acela. A trebuit. Numai cã, dupã ce am iesit din bisericã si am plecat în cupea cu mirele meu în obisnuita plimbare dupã nuntã, la un colt de stradã, unde astepta Camil în altã cupea. m-am dat jos si m-am urcat la aista. Sotul pe care îl abandonam mi-a sãrutat mâna, mi-a urat galant cãlãtorie buna si si-a vãzut de drum. A preferat sã scape de datorii fãrã mine, decât sã se aleagã cu mosii, dar si cu mine. Eu am fugit cu Camil la Botosani, unde aveam
29
rude care ne-au ajutat ãjoindre Ies deux bouts20 pânã ce Ca-mil si-a fãcut o situatie. Am cerut divortul de celãlalt, a fost un întreg scandal mondain2}, si m-am mãritat cu Camil. L-am obtinut pe aista, dar în schimb am pierdut-o pe mama. îti imaginezi mata suferinta, desperarea, mânia mamei mele, care era pe atunci o fimeie între douã vârste, îndrãgostitã foc de un bãrbat chipes mai tânãr decât ea, când s-a vãzut abandonatã de aista, pentru a fugi cu cine? Cu fata ei! Mã ura de moarte. E explicabil si te rog sã mã crezi mata ca am înteles-o, cã am plâns-o, que toute mã vie j'ai eu des re-mords22 pentru cã mi-am clãdit fericirea pe durerea ei. As fi dorit sa-i cer iertare, sã încerc s-o-mpac, dar nu se putea. Cred cã m-ar fi strâns de gât dacã i-as fi iesit în cale. Noroc cã nu trãiam pe-un loc. si totusi, ce nu mi-a fãcut! Ce n-a încercat, ca sã se rãzbune!
— Povesteste-mi, mãmãitã!
— Sã vezi. în iatacul meu de fatã, în crivatul meu a culcat o pãpusã cu capul de cearã, pe care cineva, probable-ment une sorciere23, s-a strãduit sã-1 facã sã semene cât de cât cu al meu, poate dupã descriptiile mamei mele, pentru cã n-aveam în casã portret, în fiece searã, mama intra în odaia mea, pe întuneric, si împlânta în pieptul de câlti al pãpusii o andrea. Spera ca gestul aista, repetat neîntrerupt de ea acolo, la Iasi, avea sã-mi atragã moartea la Botosani, unde însã eram fericitã alãturi de Camil si asteptam un copil. Vãzând cã procedeul cu pãpusa nu dã rezultat, mama mea a încercat un altul. Mi-a trimis prin cineva o epistolã si o boccea. „Dragã Mathilde, scria ea cam în felul aista, sã uitãm trecutul si sã ne împãcãm, îti trimit zestrea ce ti se cuvine, în speranta cã-ti va fi de folos." Am sãrutat scrisoarea, plângând de bucurie. Am desfãcut bocceaua, si ce crezi mata cã
20 Sã facem fatã cu greu cheltuielilor gospodãriei (lb.fr.) (n. ed.).
21 Monden, din lumea bunã (Ib. fr.) (n. ed.).
22 Cã toatã viata mea am avut remuscãri (lb.fr.) (n. ed.).
23 Probabil, o vrãjitoare (lb.fr.) (n. ed.).
30
era înãuntru? Scufa, cãmasã albã, giulgiu, pernã, adicã o garniturã completã pentru înmormântare! A mai trecut un timp de la aiastã glumã sinistrã ce trebuia sã-mi aducã moartea, jfli s-a nãscut si al doilea copil, si iatã cã într-o bunã zi mama apare pe neasteptate la Botosani si dã ochii cu mine, zicân-du-mi cã a venit sã-mi vadã copiii. Am primit-o cu emotie mare, dar si cu teamã, pentru cã nu mai aveam confîentã în ea. într-o searã, m-am dus cu Camil la un bal. Am lãsat copiii în grija mâncãi si am rugat-o sã nu-i abandoneze nici o minutã. Când ne-am întors noaptea, mama, care era ascunsã în dosul usii de la intrare, pe întuneric, a împlântat un cutit în mine. De data asta, nu a mai avut încredere în vrãji si a procedat fãrã înconjur. Dar nici acum n-a avut noroc, pentru cã lama cutitului a alunecat de-a lungul balenelor de la corset, sfâsiindu-mi doar rochia si lãsându-mi ca souve-nir o zgârieturã. Asta a fost ultima ei încercare de a mã suprima. Au mai trecut alti câtiva ani. Mi-a murit tatãl. Nu mi-a îngãduit sã vin la înmormântare. Atunci am fãcut si eu ce-am putut. Ai sã vezi.
Mamãita fãcu o pauza. Se ridicã cu greu de pe divanul pe care sezuse culcatã pânã atunci, îsi sterse fruntea cu o batistã, se uitã la ceasul desteptãtor de pe mãsuta de noapte si clãtinã usor, nemultumitã, din cap.
— Ai obosit, mãmãitã!
— Nu, dar am uitat sã-mi iau doctoriile.
înghiti cu putinã apã dintr-o cescutã câteva pastile albe, apoi se întinse din nou, cu capul pe perne.
— Matale aud cã-ti place sã scrii. Poate cã ai sã pui într-o zi pe hârtie si povestea mea. Iatã. Când n-oi mai fi, sã rãmânã dupã mine... Dar sã-ti spun si ce s-a petrecut la înmormântarea tatãlui meu.
— Te ascult, mãmãitã.
— Cortegiul funebru trecea pe strada Lãpusneanu. Mai întâi, dricul în care se afla sicriul tatãlui meu, apoi un altul, care ducea florile si coroanele, în urma lor, veneau cupeu-rile, si dupã ele lumea pe jos. Mama mea se afla, bineînte-
31
Ies, în prima cupea, chiar în spatele carului cu flori. Zãri deodatã în vârful acesteia o coroanã foarte mare fãcutã din trandafiri artificiali, rosii toti, si-si aminti, probabil, cã învãtasem la damele augustine sã fac asemenea flori, pentru cã altcum n-ar fi întrebat-o pe sora mea, de-alãturi, dacã stie cine le-a trimis. „Sunt de la Mathilde", i-a rãspuns sora mea. într-a-devãr, erau de la mine. Dupã ce m-am întors de la Paris, mã obisnuisem sã-mi umplu ceasurile goale cu îndeletnicirea aias-ta, asa cum altii si le umplu fãcând pasiente. Aveam o lada plinã. „Cum si-a îngãduit?" a întrebat, furioasa, mama mea, si a poruncit ca pe datã sã fie oprit în loc dricul si sã fie coborâtã coroana mea de roze rosii. A deschis apoi portiera cupelei, s-a dat jos în mijlocul strãzii si, sub ochii multimii adunate acolo ca sã vadã ce se întâmplã, mama si-a ridicat poalele rochiei lungi si negre, de doliu mare, si mi-a cãlcat florile în picioare. A fãcut apoi semn cioclilor sã porneascã convoiul, s-a urcat înapoi în cupea si a închis portiera, trântind-o cu zgomot. Iacã! A fost ultimul ei acces de folie furieuse24 împotriva mea. Adicã nu! Ca sã nu-mi lase nici o mostenire, si-a împãrtit o bunã parte din avere bãietilor ei si surorii mele, iar ceea ce i-a mai rãmas — si era încã destul de mult, fiindcã mama mea nu era prea darnicã din fire — a început sã risipeascã nebuneste, pentru ca dupã moartea ei sã nu mai rãmânã nimic altora. De la o vreme, am auzit cã începuse sã se plângã cã a sãrãcit. Se prefãcea, pentru cã trãia mai departe tot pe picior mare, asa cum apucase. stii mata vorba cu nãravul din fire. „Dacã ai sãrãcit, cocoanã Elenco, a întrebat-o o datã cineva, nu mai tin minte cine, de ce nu-ti vinzi culbecii ceia, cã ai scoate bani frumosi pe ei... Cu ei sau fãrã ei, mata rãmâi aceeasi!" Noblesse oblige!25 i-a rãspuns mama, rãspicat. Asta a fost Elenco Ghi-ca. Trufasã, neînduplecatã pânã în ultimul moment. Nu m-a iubit, nu am iubit-o, dar i-am admirat energia, autoritatea
24 Nebunie furioasã (Ib. fr.) (n. ed.).
25 Nobletea te obligã (lb.fr.) (n. ed.).
32
u care a stiut sã se facã ascultatã si temutã de cei din jurul ei. A fãcut în viata ce-a vrut, avere a avut mai mult decât i_a trebuit, dar fericitã n-a fost. A vrut sã mã distrugã, ea, cea tare, dar din pãcate am distrus-o eu, cea slabã. Am nãscut opt copii, dintre care, iacã, trãiesc sapte, si trãiesc bine. Camil mi-a fost un sot bun, un admirable tovarãs de drum, pânã la moarte. Avere n-am avut, am trãit din leafa lui Camil, dar am stiut sã ne chivernisim bine. Am avut casã deschisã, am sãrbãtorit la Iasi cincizeci de ani de cãsãtorie, si acum, multumitã copiilor mei care au grijã de mine, mã bucur de o bãtrânete linistitã. Pe fratii si pe sora mea nu i-am mai vãzut niciodatã. Sora mea trãieste la Constanta. Aud cã o duce greu cu sãnãtatea si cã, singurã fiind, a încãput pe mâini strãine, care o îngrijesc ca vai de om si o storc de ultimele giuvaeruri. Fratii mei au avut vieti agitate, cãutând mai ales iubire, aventurã si glorie. Unul a murit devreme, ceilalti doi mai târziu, dar amândoi în acelasi an. Primul dintre acestia si-a lãsat averea celuilalt, iar aista, într-o searã, simtindu-se rãu, si-a scris testamentul, dar n-a apucat sã-1 semneze si a murit aplecat peste el, la masa de scris. Asa cã o parte din avutul lui mi-a revenit mie, ca sora. Bineînteles cã familia lui s-a împotrivit, asa cã ne-am judecat si, fiindcã procesul era interminable26, am cãzut la învoialã cu urmasii lui.
— si astfel te-ai vãzut dintr-o datã plinã de bani.
— Asa e. Dar ce-am luat de la fratele meu rãposat am dat cu împrumut bancherului Rosenthal, de la Iasi, cu dobândã bunã, fireste. Numai ca a venit curând legea conversiunii, care-i ierta pe datornici, si am pierdut cu o mânã ce luasem cu cealaltã. Cam asta e tot.
26 Fãrã sfârsit (lb.fr.) (n. ed.).
33
Clara
Urmam aceeasi facultate. Pe lângã asta, ne si înrudeam. Mamele noastre coborau, pe pante diferite, din aproape legendarul lancu Jianu. Pe noi doi, vorbind despre asta, nu ne impresiona atât vajnicul strãmos comun, cât descoperirea rudeniei, care, oricât era ea de îndepãrtatã, ne cimenta totusi amicitia.
Clara, cãci despre ea e vorba, era cu totul altfel decât toate celelalte fete pe care le cunoscusem pânã la ea. Venisem de curând în Capitalã, din frumosul oras transilvãnean un-de-mi fãcusem liceul, si eram avid sã cunosc lume interesantã, sã mã cultiv si sã scriu. Studentimea adunatã din toate ungherele tãrii mã atrãgea, dar mã si intimida. Aveam complexele de inferioritate ale adolescentului picat din provincie într-o lume ce-i era strãinã si de-asta mã simteam mãgulit de prietenia pe care mi-o arãta Clara, de a cãrei superioritate intelectualã îmi dãdusem seama din clipa în care o cunoscusem.
Era una dintre acele fete hrãnite pânã la saturatie cu literaturã si cu poezie, cu muzicã si cu filozofie si care, mai ales când fac cunostintã cu cineva, se simt obligate sã-i tinã o prelegere. Pentru cã o ascultam cu interes si cu plãcere, Clara profita de orice prilej spre a-mi transmite, ca un dascãl discipolului sãu, cât mai mult din tot ce stia. Dar ceea ce mã atrãgea poate mai mult decât consideratiile ei originale cu privire la Elegiile lui Rilke sau la Tetralogie, la Golemul
34
jui Gustav Meyrink1 sau la expresionismul german, cu care Clara îmi îmbogãtea cunostintele, era, la începutul prieteniei noastre mai ales, marea ei frumusete. Trãsãturile fetei ei îmi pãreau cã exprimã uimitor de limpede generozitatea sufleteascã si hotãrârea ce o caracterizau. Arcul sprâncenelor îi era viguros desenat, avea ochii mari, nasul statuilor grecesti, dintii îi strãluceau sãnãtosi îndãrãtul buzelor cãrnoase, mâna îi era puternicã, degetele îi erau lungi, trupul perfect, cu umeri lati si solduri înguste, ca de înotãtoare. Clara îmi pãrea o fiintã perfectã si, fiindcã îmi îngãduia, o urmam ca o umbrã. Devenisem pe nesimtite pajul ei. îi fãceam mici comisioane, o asteptam dimineata în statia de tramvai unde cobora pentru a merge la Universitate si intram în salã împreunã, îi cumpãram bilet la spectacolele mai deosebite, în special la concerte, îi cãutam la anticari cãrtile de care avea nevoie si eram mândru, când i le gãseam, cã i-am putut fi de folos. Bucuria ce-i lumina fata sau sãrutarea fugarã cu care îmi pecetluia obrazul erau marea mea rãsplatã. Dupã-amiaza sau seara, dupã cinã, eram din ce în ce mai des la ea acasã. Pãrintii ei îmi arãtau o binevoitoare indiferentã. Pe tatãl ei, fost cãpitan de vapor, îl vedeam rareori. Pe mama Clarei însã, o gãseam de fiecare datã cufundatã într-un jilt enorm, adesea cu un cãtel în brate. Jiltul era cuibul în care mama prietenei mele îsi fãcea siesta, în care citea, în jurul cãruia se grupau oaspetii si la picioarele cãruia îsi lipãia laptele cãtelul, în odaia ei luminoasã si vastã, ghemuitã pe divanul vârât în coltul dintre doi pereti, rezematã de perne decorative, cu cãrti împrejur, cu discuri pe jos, cu scrumierã si tigãri ieftine pe scãunasul rotund, turcesc, ce-i servea drept noptierã, cu o ceascã de cafea întoarsã în far-
1 Gustav Meyrink (1868-1932), scriitor austriac, celebru autor de literaturã fantasticã si de fictiune: Golem (1914), Noaptea Walpur-giei (1917), îngerul de la fereastra dinspre apus (1917) etc. (n. ed.).
35
furioara ei, într-o dezordine încântãtoare, mã astepta Clara, în unele zile, punea în functiune patefonul, pe covor, în mijlocul odãii, iar noi ne asezam pe jos, lângã el, cu perne la spate, cu discuri, tigãri si cãrti alãturi. Clara mã silea atunci sã ascult ore întregi simfonii si concerte, atrãgându-mi atentia asupra temelor si variatiunilor lor, fredonându-le în pas cu orchestra, ca sã-mi intre mai bine în cap, sau tulburatã de frumusetea unora, clãtinându-si capul într-o parte si în alta, legãnându-si gratios mâna în concordantã cu ritmul ori privindu-mã cu ochi înlãcrimati si întrebãtori când muzica devenea deznãdãjduitã si întrebãtoare.
Am aflat, cu timpul, de la alti colegi cã înaintea mea Clara avusese alti paji si alte confidente care îi fãceau comisioane si care-i sorbeau ideile. Avusese alti discipoli cãrora le pusese la patefon Cavalcada walkiriilor si alãturi de care lãcrimase ascultând Drumul spre Montsalvat, mai înainte de a mã cunoaste pe mine. Am aflat, de asemenea, cã unii dintre alesii ei rezistaserã mai mult, altii mai putin presiunii intelectuale la care îi supunea Clara, si asta în functie de pregãtirea lor aperceptivã, de sensibilitatea lor, de curiozitatea intelectualã sau de snobismul literar ori artistic propriu fiecãruia. Colegii care-mi spuneau toate astea mã lãsau sã înteleg cã sunt, la rândul meu, o victimã a Clarei si mã întrebau în glumã cât voi mai rezista, cât timp voi mai putea s-o suport. Nu mã credeau când le mãrturiseam cã pe mine Clara mã oboseste, dar mã atrage. Nu luam în seamã remarce-le lor necuviincioase. Continuam sã o vizitez aproape zilnic. De fiecare datã, plecam de la ea fascinat, dar si intoxicat de muzica si de poezie, bine hrãnit sufleteste, dar si sãtul de a o fi ascultat vorbindu-mi ore în sir despre ce-i plãcea ei, fãrã sã se întrebe dacã mã intereseazã sau nu, dar a doua zi reveneam si mã lãsam din nou prins în mreje. Examenele la filozofie le pregãteam împreunã. Clara parcurgea materia singurã, pentru a mi-o putea explica apoi mie. Asta era singura si strania ei voluptate. sedeam amândoi pe divanul ei, cu
36
perne la spate, eu o priveam si o ascultam, iar ea îmi desena pe caiet scheme dupã scheme, în mintea ei, sistemele filozofice se desfãceau în ramuri, iar ramurile în rãmurele, gândirea cea mai profundã era despicatã de ea în idei limpezi, din care izvorau alte idei limpezi, pe care mi le nota cu creionul pe maculator, umplând pagini dupã pagini cu sãgeti trase viguros cu creionul în sus si în jos, având în vârful lor cuvintele-cheie, scrise apãsat, bãrbãteste, destinate sã-mi rãmânã mie în memorie si sã-mi ajute la examen sa deschid cu ele sertarul mintal în care se afla înghesuitã istoria doctrinelor filozofice. Criticismul kantian devenea lesne de înteles pentru oricine i-ar fi consultat schemele, iar voluntarismul german — un joc de copii. Filozofia greaca crestea armonios pe ramurile trasate de creionul ei, pornind de jos, de la scoala din Milet, si se ridica, devenind un adevãrat arbore, pe ale cãrui crengi sta scris, în ordine suprapusã: Par-menide, Socrate, Platon, Aristot. Clara avea o mare vocatie pedagogicã. M-a învãtat sã gândesc limpede, sã iubesc precizia, sã discern ideea adevãratã de vorbãria goalã, sã nu-mi pierd vremea cu literatura îmbâcsitã a spiritelor confuze, pe care multi o socotesc profundã pentru cã nu o înteleg. Tot de la ea am învãtat sã pretuiesc în artã, în poezie, în muzicã, în viatã retinerea demnã a unei sensibilitãti excesive, turnarea acesteia în forme limpezi, marmoreene, diamantine. Clara detesta literatura bocitoarelor, vãicãreala lãutãreascã, pictura siropoasã, distingea harul de abilitate, cultura adevãratã de spoiala grandilocventã, capodoperele de imposturile îndrãznete ce-i zãpãcesc pe cei neavizati.
Clarei îi plãcea sã fie liberã, sa nu depindã de nimeni, de familie în primul rând. în privinta asta, avea unele manifestãri copilãresti, adevãrate teribilisme cu care nu eram totdeauna de acord si care totusi mã dãdeau gata. într-o zi, de pildã, m-a anuntat cã s-a logodit. „Ca sã scap de-acasã", nii-a explicat ea, adãugând: „Fii pe pace, nu-1 iubesc", ca si cum as fi putut-o dispretui închipuindu-mi cã a cãzut, la rândul ei, victima acelei slãbiciuni omenesti ce ni se pãrea